Despre neajunsul de a te fi născut

Te provoc să citești textul ăsta fără să judeci. Vreau să mă asculți, vreau să simți puțin din hăul care mă cuprinde din când în când. 

Sunt câțiva oameni care îmi cunosc pasiunea de a discuta despre nedreptate, inutilitatea vieții, stupiditatea condiției umane, moarte, sinucidere, depresie și alte subiecte asemănătoare pe care nu le-ai auzi la o cină liniștită cu familia. 

Acești oameni se pot întreba uneori de unde această înclinație ”morbidă”. Și eu mă număr printre aceștia. Unii psihologi sunt de părere că multe trăsături de personalitate, obiceiuri, ciudățenii ale oamenilor maturi pot fi explicate dacă privim spre copilăria lor. Eu merg chiar mai departe, spre momentul în care am fost concepută. Nu perverșilor, nu mă refer la momentul de intimitate dintre mama și tata, să îi lăsăm în pace vă rog. 

Haideți să vă spun o poveste. Pe când eram o jumătate de zigot (sau embrion) acesta și-a spus: ”Hei, parcă e cam trist pe aici de unul singur, mă gândesc că după ce ies va fi la fel de aiurea așa, fără altcineva ca mine. Ia mai bine să mă divid să am cu cine schimba o ideea despre dificultățile de a fi vegetarian la început de secol 21.” Și BAM, s-a întâmplat asta. Zigotul/embrionul s-a scindat în două și uite așa nu mai era singur. Sarcina evolua, burta mamei devenea din ce în ce mai mare. Mijlocul lui iulie, căldură și soare, ne-am spus că acum e momentul să ieșim, nu pe 15 august cum era programat, că atunci era bâlciul, lumea nu ne-ar fi băgat prea mult în seamă. Ne și imaginam scenarii de genul ”Hei prietene, hai la ziua noastră.” ”Nu pot, a venit mătușa mea din Italia cu verișorii și mă joc cu ei”. În fine, evident că nu așa s-a întâmplat. Știți, gemenii sunt așa nerăbdători să se cunoască și în lumea de afară, astfel că nu au răbdare să aștepte 9 luni. Uite așa, două fete micuțe, ca două picături de apă, urmează să pășească împreună spre o viață plină de aventură, rezolvând tot felul de provocări, călătorind prin lume, poate creând conținut pentru un vlog de călătorie. 

Spoiler alert: one of them dies and you already know it is not me. 

Am încercat să scriu un text mai amuzant de citit, dar aici vine partea tristă pe care nu o pot ocoli. Pentru că despre asta e vorba, asta vreau să înțelegi tu cititorule, (dacă încă mai ești pe aici) vreau să empatizezi cu o suferință care cu greu se poate explica în cuvinte. Dar trebuie să reușesc, pentru că și eu vreau să înțeleg mai bine durerea care mă apasă din când în când. Astfel, Iulia moare la trei săptămâni după naștere, transformând ziua de 19 iulie în motiv de bucurie și tristețe. E un gând destul de aiurea să știu că jumătatea mea nu va fi niciodată prezentă de ziua noastră, nu va crește, nu va avea prieteni, nu va simți apa mării răcorindu-i picioarele, nici vântul încurcându-i părul, satisfacția de a fi urcat un vârf de munte, de a fi descoperit o altă țară, etc. Nu va avea parte de toate astea și nici de alte lucruri care fac viața suportabilă. 

Nu știu voi dacă ați auzit de poveștile acelea în care părinții divorțează și copiii se simt super aiurea din cauza asta, unii din ei se simt părăsiți, poate puțin trădați alții se simt chiar vinovați. Sigur știți despre ce vorbesc. Poate chiar ai fost în situația asta, dacă da, sper că ți-ai redobândit încrederea în tine și că ți-ai iertat părinții. Deci cam toată lumea e de acord că asta lasă semne destul de nasoale în psihicul unor copii. 

Putem să ne întoarcem la povestea în care eu aveam trei săptămâni și jumătatea mea a decis că parcă nu e așa plăcută viața de afară, că nu e atât de grozav cum ne imaginam. Serios Iulia, trei săptămâni de probă și tu pleci fără să îți iei rămas bun? M-am simțit ca un copil căruia îi divorțează părinții: părăsită, trădată, vinovată. Amintiți-vă că eu și Iulia am fost gemeni monozigoți, deci două jumătăți dintr-o chestie întreagă. Poate o să înțelegeți de ce nu accept termenul de ”jumătate” când vine vorba despre partenerul pe care ți-l alegi pentru restul vieții. Sunt sigură că profesorii de matematică sunt de acord cu mine.

Știu că repet, dar trebuie să accentuez partea asta: am fost parte dintr-un întreg, m-am divizat, o jumătate din întreg a murit. Să trăiești lucrul ăsta e dureros, mai ales că nu cunosc un alt geamăn monozigot părăsit cu care să pot discuta. E o suferință profundă și ciudată, care m-a ținut trează câteva nopți, nu multe, dar suficiente cât să îmi spun că trebuie să scriu textul ăsta. 

”Dar nici măcar nu ai cunoscut-o, aveai doar trei săptămâni.” Cât aș fi vrut să mă aline afirmația asta, dar nu așa funcționează lucrurile. Jumătate din mine a murit, iar eu am rămas aici, rătăcind în forma asta de existență până plec și eu unde a plecat ea. Te mai întrebi de ce mă pasionează filosofii ăia existențialiști, glumele despre moarte, poveștile cu oameni triști? Mulțumesc că ai citit fără să judeci și că ai empatizat cu suferința mea. Ar mai fi multe de scris despre asta, dar nu cred că am tastatură rezistentă la apă.  

P.S. Dacă subiectul ți se pare interesant și vrei să descoperi mai multe povești cu gemeni rămași singuri îți recomand să citești:

My twin died, I survived:  https://www.theguardian.com/lifeandstyle/2013/jul/20/my-twin-died-i-survived

Am găsit și o comunitate pentru gemenii cărora le-a murit fratele/sora: https://lonetwinnetwork.org.uk/about/

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s